Gornet și Sila locuri uitate

Casa cu cerdac
Casă cu cerdac

„Câtă liniște e în nesfârșitul misterios al văzduhului patronat de Dumnezeu și jos pe pământ ce furnicar de oameni înveninați de patimi în ambiția unei lumi veșnic nemulțumite.” Nicolae I. Coman

Cu acest citat ești întâmpinat la intrarea în cătunul Gornet, un loc din care toate cele lumești s-au retras încet-încet lăsând cei câțiva oameni rămași acolo să se descurce așa cum știu ei mai bine.

Nu-i lesne de ajuns prin locurile astea poate și ăsta-i unul din motivele pentru care tinerii au ales să coboare prin satele înșirate dea lungul râului Buzău sau să-și încerce norocul la oraș lăsând în cătun numai câțiva bătrâni trăiți de o viață acolo.

La ora la care am părăsit DN10 din Pătârlagele către Sibiciu, trecând podul peste apa Buzăului, soarele s-a înălțat deja de-o palmă pe cer iar din salba de sate organizate muntenește se aud numai cocoșii matinali și clopotele bisericilor ce chemă credincioșii la slujba de duminică.

Imediat după pod am luat drumul către stânga mergând încet și scrutând cu ochii după un localnic căruia să-i cerem indicații cu privire la drumul ce leagă satul Sibiciu de cătunul Gornet. Nu după mult timp oprim în dreptul unui bătrânel cu trăsături blajine ce stă tocmai în fața uliței pe care aveam să o apucăm mai apoi. Din două vorbe aflăm ce-i de aflat și ne vedem de drum pornind cu mașina pe ulița asfaltată la capătul căreia se afla cimitirul satului. De aici, nu la mult timp, am fost nevoiți să lăsam autovehiculul și să pornim la pas către destinația noastră.

Prima oprire am făcut-o la fosta carieră de diatomit, actualmente un ținut pustiu în mijlocul unui ocean de vegetație. Plecând de la carieră am intersectat din nou drumul noroios ce urcă spre cătun făcând un prim popas la o troița încropită din diverse materiale pe frontispiciul căreia stă scris citatul de la începutul articolului. Este interesant de văzut cu câtă măiestrie și ingeniozitate a folosit și a îmbinat artistul popular diverse materiale banale pentru a ajunge la lucrarea finală, cea mai impresionantă și nonconformistă dintre toate fiind o mică cupolă învelită în metal reciclat de la dozele de bere.

Continuăm drumul și intrăm pe ulița principală a fostului sat Gornet, actualmente un cătun izolat pe coama unui deal atenția fiindu-ne atrasă de prima gospodărie întâlnită ale cărei porți lucrate cu multe zeci de ani în urmă au rămas mărturiei a statutului social al foștilor locatari. Lucrate în lemn masiv cu decorații și mici sculpturi, cu ivăre și balamale de fier meșterite probabil de fierarul satului și acoperiș de șindrilă, porțile păzesc intrarea într-o curte din care nimeni nu mai are ce să fure.

Pașii ne poartă în sus pe ulița desfundată printre „stafii” din paiantă și chirpici foste locuințe ale unor oameni gospodari, actualmente „schelete” malformate de trecerea vremii ce așteaptă parcă ridicarea la Ceruri dintr-o lume ce nu le mai vrea. Pe aici când mor oamenii mor și casele, numai că unii pleacă către o lume mai bună, iar celelalte rămân mărturie a unor vremuri apuse.

În prima parte a satului din șase case numai două mai sunt locuite. Ne continuăm drumul pe ulița principală și ghidați de zgomotul unei pile ce mușcă hulpav din oțelul călit al unui joagăr ajungem în dreptul unui bătrân de statură medie. Omul se oprește din lucru și ne privește mirat întrebându-se parcă ce căutăm prin părțile astea de lume.

Intrăm în vorbă cu el aflăm că-l cheamă Savu și mai aflăm că în cătunul ăsta au mai rămas numai patru case locuite restul fiind lăsate de izbeliște mai cu seamă că „drumu-i bun numa’ vara când po’ să urci și cu mașina, restu’ anului cari totul cu spinarea” așa cum ne-a spus nea’ Savu.

Îl lăsăm pe om să-și vadă de treabă și noi facem la fel pornind către capătul satului unde ne atrage atenția o clădire de care stau sprijiniți câțiva snopi de ciocani. Sărim peste crăcile tăiate din nucul cel mare de la intrare și pășim pe poarta a ceea ce a fost cândva școala din Gornet.

La intrare în clădire tronează scările din lespezi de piatră șlefuite de picioarele atâtor generații iar ușile din lemn ce purtau cândva broderii sculptate, actualmente abia vizibile, ne stau deschise în față.

Școala avea numai două clase unde probabil se înghesuiau mai multe generații după obiceiul vremurilor de atunci, precum și o mică cancelarie toate trei răspunzând într-un hol la intrare. Podelele din scândură nu par afectate de trecerea vremii, o lustruială și o cutie de lac fiind deajuns pentru a le reda strălucirea de odinioară. Ca și restul de clădiri și școala a fost ridicată tot din paiantă, numai că peste aceasta a fost dată o mână de tencuială din ciment, iar acoperișul a fost reconstruit cu tablă.

Când ieșim din curtea școlii dăm iar de bătrânul Savu venit să ia niște ciocani pentru animale. Tot de la el aflăm că în fața școlii a mai fost și un cămin cultural a cărui temelie încă mai este vizibilă, dar că acesta a fost dărâmat de primărie pentru că era din cărămidă și aveau nevoie de ea în altă parte.

Ne luăm rămas bun de la bătrân, de această dată pentru totdeauna și pornim către ultimul loc de vizitat din sat, micuța biserică și cimitirul ei.

Poarta de la intrarea în curtea bisericii a fost refăcută de curând cu toate astea rămâne în continuarea străjuită de o zadă ce nu se încadrează parcă în peisaj. Imediat în stânga se înalță clopotnița bisericii ridicată în 1910. Ca și istoria locurilor și istoria clopotniței este una destul de zbuciumată. Odată cu ridicarea ei, prin contribuție colectivă a fost adus și un clopot de 1500kg, numai că în timpul primului război mondial, cu toate eforturile sătenilor de a-l ascunde, acesta a fost rechiziționat de armata germană pentru a fi folosit ca materie primă la confecționarea ghiulelelor de tun. În 1924, tot printr-un efort colectiv este achiziționat actualul clopot.

Un alt izvor istoric incontestabil îl reprezintă monumentul din fața bisericii pe care stau scrise numele celor 29 de săteni căzuți în luptele pentru independență, actuala placă comemorativă find refăcută de Nicolae I. Coman despre care mai târziu am aflat că este un fiu al satului ce își investește propriile economii pentru a ține vie memoria înaintașilor.

Biserica a fost ridicată între anii 1703-1707 prin contribuția locuitorilor satului, materialul lemnos fiind procurat din pădurea de „gornet” situată la aproximativ 600m de biserică pe versantul nordic al dealului, pădure de la care-și trage numele și satul.

Altarul și naosul bisericii sunt ridicate pe locul unde la 1640 un călugăr pe nume Nechifor, „venit dinspre sud”, construiește prin forțe proprii o chilie, punând astfel bazele așezării unde câțiva ani mai târziu locuitorii de pe malul râului aveau să se refugieze din calea hoardelor pestrițe venite să prade, întemeind astfel satul Gornet.

În cimitirul bisericii se odihnesc osemintele atâtor generații, puținele cruci noi pierzându-se printre crucile de piatră cu inscripții slavone unele rămase în picioare altele răpuse de trecerea vremii, aici regăsindu-se și cruci duble, lipite între ele, așa cum se obișnuia să se ridice dacă morții erau soț și soție sau gemeni.

„La biserica de aici se mai țin slujbe numai de Paște și de Crăciun” după cum am aflat de la un fost locuitor al satului venit să aprindă o lumânare rudelor rămase în cimitir, „ș-așa nu mai are de ce să urce preotu’ c-au mai rămas puțini aici”. Tot de la acest localnic aflăm că peste deal mai sunt niște case în cătunul Sila așa că ne strângem catrafusele și pornim într-acolo.

Pe drum singurele urme sunt cele ale haitelor de lupi și de mistreți unicii musafir ce tulbură liniștea celor două cătune. Odată ajunși suntem întâmpinați de aceiași priveliște, numai că aici casele par și mai vechi numai una sau două din ele fiind încă locuite.

Apa unui mic pârâu susură pe lângă ulița principală peste ea trecând ici colo vechi podețe ce leagă ramificări ale cătunului. Garduri părăginite și case pe jumătate dărâmate stau presărate printre vechi construcții muntenești ce-au rezistat și sunt încă în picioare.

Între pereții dărâmați ai unei bucătării se zărește o sobă din lut cu plită și vatră lângă care, în nopțile lungi de iarnă, o bătrână torcea lâna la fuior pentru a face mosorele din care mai apoi să împletească haine și carpete. În curtea vecină printre dărâmături a rămas în picioare o mică cotineață potrivită pentru cinci-șase găini, sub care avea cușca un câine a cărui menire era să le păzească de vulpi, iar la fereastra casei de vis-a-vis am zărit o lampă cu sticla îngerită de fum.

Locurile astea sunt pline de povești, în fiecare din casele în care am intrat am zăbovit preț de câteva minute încercând să-mi imaginez cum și-au dus existența cei care au locuit acolo. Toate aceste case formează un adevărat muzeu al satului în aer liber, din păcate însă dacă nimeni nu o să intervină foarte curând aceste așezări vor rămâne numai în poze sau în memoria celor care le-au văzut.

GALERIE FOTO

Ghid Tur

Cu o experiență de peste 8 ani în editarea de ghiduri turistice și reviste de specialitate, atât în mediul online cât și tipar, am pornit la drum cu un nou proiect. Pe lângă experiența editorială echipa noastră vine și cu o vastă experiență de teren, membrii echipei fiind pasionați de călătorii, drumeții montane și sporturi outdoor.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *